Închid ochii
iau gândul de mână
și plec.

Din colivia numită Pământ
cu gratii de aer
cu ziduri de nori
cu porți de ozon
pășesc dincolo, mult dincolo
de ce mă ține legat
pășesc acolo unde numai Scriptura
mă poate purta
în locuri și timpuri care
n-au gratii
n-au ziduri
n-au porți
și sunt mai vii și mai pline de vlagă
de seu
decât trupul de care mă-mpiedic mereu.

Cu gândul alături
parcurg drumuri bătute de stele
și de acei ce au doar cuvintele luminii
pe buzele lor
cuvintele sfinte în picioarele lor
cuvintele răstignirii în inima lor
cuvântul trâmbițelor în mâna lor dreaptă
cuvintele eclesiaștilor
ale ființelor născute din nou
ale smochinilor scăpați de secure
ale celor șapte duhuri curate
cuvintele care spală, vindecă, tac, plâng
și se bucură de libertatea mea.

Și când deschid ochii
gândul mă ține de mână să nu cad
decât în fața Celui ce mi-a dat viața
prin moartea Lui
veșnicia prin învierea Lui
și pe care eu îl numesc Domnul
tâlcul tuturor misterelor de sub soare
și de dincolo.